Amama (Regina Elena a Romaniei)

"Surorile mele si cu mine îi spuneam „Amama“, un nume frumos care, pe lânga faptul ca înseamna bunica, destainuie un înteles spiritual profund, venit din rezonanta apropiata de cea a latinului „anima“, care înseamna suflet. Mai mult decât atât, Regina Elena a avut o mare credinta despre care spunea ca îi aduce putere si – astazi îmi dau seama - un important lucru, întelepciune. De fapt, când eram mica, nu puteam pronunta „Amama“ si de aceea o strigam „Ama“.

Bunica mea, Regina Elena, a fost ghidul meu spiritual, mentorul, steaua calauzitoare. Ea m-a învatat multe despre viata, mi-a deschis ochii catre tot ce este frumos si bun pe lume; mi-a aratat ceea ce este urât sau primejdios, dar m-a lasat sa învat din propriile mele greseli. Regina-mama a fost un îndrumator plin de tact, nu pentru ca dadea sfaturi, ci pentru ca încarna adevarata întelepciune care spune ca trebuie sa înveti din propriile greseli pentru a te forma, ca om.

Mergeam adesea în caminul ei minunat, Vila Sparta, aproape de Florenta. Am mers acolo în vacanta de câte ori a fost posibil si am petrecut câteva luni atunci când parintii mei s-au mutat din Anglia în Elvetia si erau în cautarea unei case de închiriat.

Când eram mici, ea ne citea nu doar carti pentru copii, ci si din scriitorii clasici, pe care îi cunostea bine. Amama a fost o femeie cu adevarat erudita, care stia multe despre artele plastice, muzica si literatura. De aceea, cercul ei de prieteni numara artisti dramatici, scriitori, sculptori, poeti si muzicieni, ca si o multime de oameni cu talent special, bijutieri, arhitecti de gradini ori specialisti în flori si plante. Adesea ne lua cu ea la întâlnirile cu acesti oameni fascinanti, învatându-ne astfel profunda frumusete spirituala pe care viata o ascunde si care uneori nu este lesne de vazut, dar care exista pentru a fi simtita si traita. O mare favoare era când ne ducea sa vedem minunile Florentei: statuile celebre ale lui Michelangelo si Benvenuto Cellini, galeriile Uffizi, picturile lui Rafael, Piero della Francesca, Domul, gradinile Bobboli. Ceea ce în mod obisnuit ar fi putut fi plictisitor pentru copii devenea o aventura, în prezenta ei, acolo, în chip de ghid, explicându-ne ce se gasea îndaratul fiecarei capodopere care îti taia rasuflarea. Povestea mea favorita a fost aceea a lui Benvenuto Celllini, care a aruncat în cuptor toate uneltele si vasele din bucatarie, de cupru si cositor, tigai si vase, fiindca nu a avut suficient material sa desavârseasca statuia lui Perseus. Mai târziu, acasa, ea ne citea fabulele grecesti, despre cum Perseus a ucis pe Medusa. Aceasta facea excursiile noastre mult mai interesante.

Când am crescut mai mare si am mers la internatul din Anglia, venea la Londra si ma ducea la teatru, cinema si concerte. Am vazut piesa Agathei Christie „Cursa de soareci“ de cel putin de trei ori împreuna cu ea, ca si filmul „Ben Hur“. Am mers, de asemenea, la muzeul de ceara Madame Tussaud, ca si la Planetarium, unde am învatat despre stele si planete.

Întotdeauna si-a gasit timp sa ne învete, cu rabdare iubitoare, când împrejurarile erau dure sau dificile si, dintr-o data, totul devenea mai limpede în prezenta ei. Desi nu a fost ocolita de suferinta, ea nu s-a lasat niciodata napadita de amaraciune, o calitatea pe care fiul ei, tatal meu, a mostenit-o. Totodata, rolul pe care l-a avut în familie, ajutându-si fiul, Regele Mihai, sa-si pastreze buna judecata în momente dificile a fost una dintre cele mai importante comori pe care tatal meu le-a avut în zilele acelea. De aceea, prezenta ei lângâ rege nu poate fi suficient apreciata în cuvinte.

Simtul umorului a fost o alta importanta parte a caracterului bunicii mele si aceasta a fost una dintre armele secrete ale ei si ale tatei. Avea un minunat simt al umorului si îmi aduc aminte cu duiosie ca adesea aproape lesinam de râs. Am crezut ca bunica mea era perfecta, dar ea râdea si spunea „o, nu, draga mea, nu sunt deloc perfecta“! Îmi vorbea despre defectele ei, de exemplu ca se enerva în anumite situatii si gasea dificil sa stea calma, sa suporte si spunea verde în fata când vedea ceva urât; de aceea considera ca era adeseori prea critica la adresa oamenilor. Am stat la ea un an întreg, dupa ce am terminat scoala, dar în tot acest timp, chiar daca aveam conceptiile unei adolescente, purtându-ma dificil uneori si facând obraznicii specifice acelei vârste, Regina Elena nu a fost severa cu mine decât de doua ori. Atunci s-a purtat ferm, iar eu am tinut minte acea lectie.

Ca Regina a României, ea a fost curajoasa si si-a pastrat aceasta calitate chiar dupa ce a suportat exilul de atâtea ori, împrejurari care ar fi sfarâmat o femeie mai putin hotarâta sau cu mai putina forta spirituala. Chiar în timpul razboiului, când s-a confruntat cu nazismul în încercarea de a ajuta pe evrei, ea a aratat o tarie de caracter de neclintit, urmarind ceea ce stia ca este drept si bun, în timp ce reusea sa pastreze mereu o prezenta demna. Implicarea sa în salvarea atâtor vieti de oameni de credinta iudaica, în timpul dictaturii lui Ion Antonescu, a fost recunoscuta formal prin numirea ei postmortem, de catre Yad Vashem, ca „Drept între popoare“.

Amama a fost frumoasa fizic, o frumusete care era manifestarea frumusetii sale interioare, a frumusetii spirituale si a profundei ei demnitati. Ochii ei aveau o culoare speciala, dificil de descris, poate albastru deschis, poate mai degraba aquamarine sau verde pal. Oamenii frumosi pot fi intimidanti sau dificil de apropiat, dar nu si ea. Unul dintre multele lucruri pe care Amama mi le-a spus a fost sa nu îmi fie frica sa-mi arat afectiunea sau sa sa-mi pese de anumite lucruri. Ea stia cum sa-si apropie oamenii si sa le arate afectiune în într-un mod gratios si sincer, indiferent de cine erau acei oameni, ori de culoarea lor. A fost cu adevarat frumoasa, în trasaturi si în firea ei si nu a fost nicidata înversunata, îndiferent de cât de multe momente teribile a trebuit sa traiasca. Amama a fost totdeauna compatimitoare si s-a uitat la ceea ce era bun în oameni, crezând ca  toti oamenii au în ei calitati. Ea a dat oamenilor o sansa – aceea a nevinovatiei, a inocentei.
A avut un gust desavârsit în decorarea casei si îi placea sa mute lucrurile dintr-un loc într-altul, dând înfatisari diferite unei camere. Iubea plantele si în placea sa aiba buchete de flori în toate camerele, iar gradina ei de la Vila Sparta era legendara. Vila Sprta nu a fost doar o casa, a fost o întreaga lume.
Regina Elena era foarte eleganta. Nu eram întotdeauna de acord cu moda hainelor pe care ea voia ca eu sa le port si nici ei nu-i placeau întotdeauna gusturile mele din moda. Uneori, când hainele mele erau prea moderne, bunica spunea: „Nu pot sa spun ca admir asta foarte mult“! Amama, în mod special, a fost împotriva atunci când am lasat sa-mi creasca parul lung. I se parea ca arata neîngrijit, dar aceasta se întâmpla în anii ’70, când toata lumea avea parul lung.

Amama a fost o femeie inteligenta. Ea a fost cea care m-a încurajat sa merg la universitate, desi nu a spus niciodata „trebuie sa faci acest lucru“. Era prea subtila pentru asa ceva. În schimb, m-a prezentat unor oameni interesanti si mi-a facut cunoscute idei valoroase pâna când am ajuns singura la concluzia ca, daca voiam sa fac ceva care sa merite în viata, sa urmez o cariera, atunci aveam nevoie sa studiez. Prin ea am întâlnit pe Harold Acton, Freyua Sark, Bernard Berenson si pe notoria Violet Trefusis, oameni cu o exceptionala aura si cultura, celebritati din trecute vremuri de eleganta si gratie.
Pentru mine, Regina Elena va ramâne iubita mea Amama, pe care am iubit-o si care m-a iubit. Îmi amintesc multe lucruri despre aceasta minunata femeie, dar mai presus de toate îi voi multumi pentru faptul ca ea a crezut ca este posibil, precum în vorbele lui William Blake,

„Sa vezi o lume într-un fir de nisip,
Si un rai într-o floare salbatica,
Sa tii nemarginirea în palma mâinii tale
Si vecia într-o ora“."

Text de ASR Principesa Margareta a României